Despre „renașterea bizantină de la Iași”

Efortul de a conecta universul literar ortodox românesc la prototipul său bizantin s‑a indentificat ani buni cu lucrarea epocală a părintelui Dumitru Stăniloae de reconstituire în limba română a Filocaliei, prin noi traduceri după ediții savante ale vechilor texte filocalice. Apoi, în deceniile din urmă, un vast șantier se deschisese la Sibiu, acolo unde pr. Ioan Ică jr. traducea acele texte pe care el le vedea ca parte a unui Canon al Ortodoxiei, dar și la București, prin noua traducere a unei variante comasate de paterice tardo-antice din secolele IV-VI sub titlul de Patericul Mare. Apophtegme ale părinților pustiei. Colecția tematică, tradus de părintele Constantin Coman. În anii din urmă s-a deschis un astfel de șantier și la Iași, care a abordat un nou fragment din spiritualitatea bizantină foarte puțin cunoscut publicului românesc din lipsă de traduceri modernizate. Este vorba fie de lucrări din foarte bogata literatură isihastă a secolului al XIV-lea, fie de adevărate perle ale antichității tîrzii și ale Bizanțului mijlociu, precum Povestirile duhovnicești ale lui Anastasie Sinaitul, Catehezele Mari și Mici ale Sfîntului Teodor Studitul, Omiliile Avvei Macarie sau mari opere hagiografice tardo-antice, precum Viața Sfîntului Simeon Stîlpnicul (cel Nou) din Muntele Minunat împreună cu Viața Fericitei Marta, mama sa. Majoritatea acestor traduceri datorate Laurei Enache (Maica Paraschiva) sînt însoțite de aparate critice, studii introductive și îngrijiri editoriale excelente datorate părintelui Dragoș Bahrim.

În această înșiruire de titluri merită să ne oprim o clipă asupra a două dintre ele. Prima este culegerea de Povestiri duhovnicești ale lui Anastasie Sinaitul. Autorul este un monah al Muntelui Sinai, trăitor în secolul al VII-lea, dintre aceia care au făcut din smerenie pandantul social al imensei lor trăiri duhovnicești. Posteritatea, asigurată de profuzimea lucrărilor sale duhovnicești, i-a atribuit rolul de egumen al Sinaiului. Pînă în a doua jumătate a secolului XX, opera lui nu a cunoscut ediții moderne și cu atît mai puțin traduceri, de aceea figura lui este o recuperare istorică semnificativă a grupului de cercetători de la Institutul de cercetare și de istorie a textelor de la Paris. Povestirile lui Anastasie despre monahii pustiilor sinaite și palestiniene din vremea instalării dominației musulmane asupra teritoriilor orientale ale Imperiului Roman la mijlocul secolului al VII-lea ilustrează vitalitatea vieții creștine din acel colț al Imperiului Roman și continuitatea ei în noul context politic. Dar interesul deosebit al Sf. Anastasie, sărbătorit pe 21 aprilie în sinaxarul constantinopolitan, constă în mărturia lui extraordinară despre harismele deosebite de care se bucură asceții. Taumaturgia este la ea acasă în aceste Povestiri, iar materialitatea lumii este evanescentă, lă-sînd mereu să transpară, în spatele realităților de multe ori violente ale cuceririi, un decor al lumii de dincolo și o substanțială intervenție a proniei pînă în cele mai nesemnificative detalii de viață.

A doua recuperare de mare interes literar și duhovnicesc este colecția de Omilii ale Avvei Macarie Egipteanul. Sub acest titlu a circulat foarte intens în mediile monahale o culegere de cuvinte de învățătură ascetică și mistică ce se leagă, de asemenea, de cele mai adînci învățături ale misticii creștine. Alexandr Golitzin identifică omiliile macariene ca pe acel rîu al învățăturii mistice care curge neîntrerupt din vechea tradiție iudaică în creștinism și pînă-n zilele de astăzi. Trebuie notat faptul că autorul acestor omilii este un pseudonim ales pentru a conferi legitimitate unor experiențe mistice care s-au lovit din secolul al IV‑lea de un val de reticențe ecleziastice. Învățăturile macariene au fost implicate în acuzația de messalianism adusă unui grup de monahi care lua-seră promisiunea primirii Duhului Sfînt foarte literal și personal. Și din acest punct de vedere este un act de asumare teologică admirabil publicarea Omiliilor macariene într-o traducere românească modernă.

Ajungem astfel și la anunțul următoarei isprăvi editoriale din seria de recuperări bizantine ale editurii Doxologia de la Iași, Viața Sfîntului Vasile cel Nou. Acest masiv text hagiografic face parte din acea literatură medievală, îmbibată de spiritualitate monastică, foarte răspîndită la începuturile scrisului în limba română, care însă a dispărut din circulația intelectuală în secolul XX. Viața Sfîntului Vasile cel Nou se așază, din punct de vedere al circulației și răspîndirii textului, alături de mari lucrări literare medievale precum Varlaam și Ioasaf, Alixăndria, Esopia, Floarea darurilor, studiate de Nicolae Cartojan, sau de literatura sapiențială, studiată de Alexandru Duțu, dar și de culegeri proto-filocalice și, bineînțeles, de culegeri de hagiografie bizantină. După apogeul acestei literaturi, prin Școala Sfîntului Paisie Velicicovschi, de la începutul secolului al XIX-lea, vechile Cazanii, cum le numea Eminescu, adică manuscrisele sau tipăriturile care conțineau această literatură, au adormit pe rafturi, înlocuite de canonul literar-filosofic occidental. Marea majoritate a vechilor texte românești au rămas în manuscris, văzînd lumina tiparului abia prin ediții științifice dedicate istoriei limbii și literaturii. Este și cazul Vieții Sfîntului Vasile cel Nou, care a cunoscut două traduceri diferite în secolul al XVI‑lea, dar n-a văzut lumina tiparului decît ca parafraze sau rezumate, spre exemplu în culegerea integrală a Vieților Sfinților, inițiată de mitropolitul Veniamin Kostaki, tipărită la mînăstirea Neamț (1807-1815) și apoi retipărite de alt paisian celebru, mitropolitul Grigorie Dascălu, la București (1835-37). Forma prescurtată a Vieții Sfîntului Vasile cel Nou din această ediție este o traducere din slavona de redactare rusă a textului ce figurează în colecția de Vieți de sfinți (sau Minei de lectură privată, neprescurtat) alcătuită între 1684 și 1705 de către Sf. Dimitrie de Rostov. Acesta a alcătuit la rîndul său rezumatul după textul integral din Marele Minei de lectură de la Moscova, din vremea mitropolitului Macarie al Moscovei (mijlocul secolului al XVI-lea), omițînd, după cum ne spune chiar el la sfîrșitul textului său care figurează în mineiul lunii din data de 26 martie, vedenia Judecății de apoi. În cele din urmă, Viața Sf. Vasile cel Nou își găsește un loc, într-o formă mult abreviată, într-un ultim avatar al hagiografiei medievale, ediția în șapte volume a Vieților Sfinților de Alexandru Lascarov-Moldoveanu.

Citește mai departe pe site-ul revistei Dilema veche