Tâlcuirea la Cântarea Cântărilor a Sfântului Nil al Ancyrei este primul comentariu complet din tradiția de limbă greacă la această carte biblică, anterior celui scris de Teodoret al Cyrului. De asemenea, este singura scriere exegetică a lui Nil care s-a păstrat integral, însă există în diferite Catene fragmente din alte exegeze ale sale care dovedesc neîndoielnic că Nil a lăsat o importantă operă hermeneutică, în cea mai mare parte pierdută, pe care a scris-o pentru a-i povățui pe monahii aflați sub ascultarea sa, dată fiind marea însemnătate a Sfintelor Scripturi în povățuirea duhovnicească. Astfel, s-au păstrat de la Nil fragmente de comentarii biblice la Ieșire, Regi, Psalmi, la Epistola către Evrei, la Evangheliile după Matei și Ioan.

Tâlcuirea la Cântarea Cântărilor a lui Nil este prin excelență o scriere hermeneutică, al cărei scop primordial este călăuzirea fiilor săi duhovnicești către dumnezeieștile vederi: „Iar mirurile Mirelui sunt litera Scripturii celei de Dumnezeu inspirate, respirând buna mireasmă a contemplației” (Tâlcuire 6). De aceea, demersul exegetic, urmând abordării exegetice origeniene, nu se limitează la explicarea suprafeței textului, ci urmărește căutarea sensului profund de dincolo de litera cuvintelor. Încă din Prolog, Nil anunță că vrea ajungă la comoara pe care o ascunde cuvântul (Prolog 3) pentru a descoperi „mintea” (Prolog 3), adică înțelesul adânc și tainic al textului scripturistic.

Scrierea lui Nil este sub multe aspecte deosebit de originală. În primul nu poate fi integrată pe deplin nici unuia dintre curentele exegetice ale epocii sale, nici celui alexandrin, nici celui antiohian, autorul realizând o simbioză de tradiții diverse, atât semantice, cât și exegetice – fapt care se vădește, de pildă, în folosirea simbolisticii liturghiei pascale, unde mireasa care va ieși din apă „strălucitoare și fără nici o pată” (Tâlcuire 13) este o alegorie a sufletului curățit, reprezentant prin veșmântul alb al neofiților.

Pentru Nil, Cântarea Cântărilor este întâi de toate o carte profetică, al cărei mesaj revelat este concret, istoric și univoc, pentru că nunta vestită este nunta lui Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, cu Biserica neamurilor sau cu sufletul individual. Unirea aceasta este binevestită în Vechiul Testament de proroci, la Oseea mai ales, dar și în Pentateuh, în Psalmi sau în cărțile istorice ale Scripturii. Nil cercetează în Vechiul Testament scrierile care anunță această nuntă împărătească, care se împlinește prin nașterea feciorelnică a „Regelui și Mântuitorului” și culminează cu Învierea lui din morți, pentru că Vechiul Testament prorocește istoria mântuirii în întregime, precum și evenimentele vieții individuale a lui Hristos. Cântarea Cântărilor reunește toate aceste înainte-vestiri mai mult sau mai puțin sporadice ale Vechiului Testament și le recapitulează într-o istorie unitară și coerentă: femeia care mai înainte fusese străină și închinătoare la altarele idolești și primise cunoașterea mincinoasă a celor din afară, adică omenirea căzută sau neamurile păgâne, este acum primită în cămara de nuntă, spre a dobândi duhul înfierii dumnezeiești prin săvârșirea faptelor credinței lui Avream, iar nu prin simpla înrudire de sânge cu el, așa cum credea poporul evreu, urmând în literă cuvântul Vechiului Testament.

Cântarea este în același timp și o carte mistică, pentru că închipuie unirea mistică a sufletului individual cu Mirele Hristos. Înfățișează cum femeia ușoară trece de la neștiință la unirea cu Dumnezeu prin dumnezeiasca vedere și devine mireasa curată a Mirelui. Acesta este înțelesul mistic al istoriei convertirii acesteia, căci  demersul ei este unul spiritual. Vedem de asemenea cum tinerele fete – închipuire a sufletelor individuale – sunt atrase de Cuvânt dincolo de sânurile părintești și aleargă după El până la a Doua Venire.