Acest masiv text hagiografic face parte din acea literatură medievală, îmbibată de spiritualitate monastică, foarte răspîndită la începuturile scrisului în limba română, care însă a dispărut din circulația intelectuală în secolul XX. Viața Sfîntului Vasile cel Nou se așază, din punct de vedere al circulației și răspîndirii textului, alături de mari lucrări literare medievale precum Varlaam și Ioasaf, Alixăndria, Esopia, Floarea darurilor, studiate de Nicolae Cartojan, sau de literatura sapiențială, studiată de Alexandru Duțu, dar și de culegeri proto-filocalice și, bineînțeles, de culegeri de hagiografie bizantină. După apogeul acestei literaturi, prin Școala Sfîntului Paisie Velicicovschi, de la începutul secolului al XIX-lea, vechile Cazanii, cum le numea Eminescu, adică manuscrisele sau tipăriturile care conțineau această literatură, au adormit pe rafturi, înlocuite de canonul literar-filosofic occidental. Marea majoritate a vechilor texte românești au rămas în manuscris, văzînd lumina tiparului abia prin ediții științifice dedicate istoriei limbii și literaturii. Este și cazul Vieții Sfîntului Vasile cel Nou, care a cunoscut două traduceri diferite în secolul al XVI‑lea, dar n-a văzut lumina tiparului decît ca parafraze sau rezumate, spre exemplu în culegerea integrală a Vieților Sfinților, inițiată de mitropolitul Veniamin Kostaki, tipărită la mînăstirea Neamț (1807-1815) și apoi retipărite de alt paisian celebru, mitropolitul Grigorie Dascălu, la București (1835-37). Forma prescurtată a Vieții Sfîntului Vasile cel Nou din această ediție este o traducere din slavona de redactare rusă a textului ce figurează în colecția de Vieți de sfinți (sau Minei de lectură privată, neprescurtat) alcătuită între 1684 și 1705 de către Sf. Dimitrie de Rostov. Acesta a alcătuit la rîndul său rezumatul după textul integral din Marele Minei de lectură de la Moscova, din vremea mitropolitului Macarie al Moscovei (mijlocul secolului al XVI-lea), omițînd, după cum ne spune chiar el la sfîrșitul textului său care figurează în mineiul lunii din data de 26 martie, vedenia Judecății de apoi. În cele din urmă, Viața Sf. Vasile cel Nou își găsește un loc, într-o formă mult abreviată, într-un ultim avatar al hagiografiei medievale, ediția în șapte volume a Vieților Sfinților de Alexandru Lascarov-Moldoveanu.

Textul hagiografic al Sfîntului Vasile cel Nou are o importanță deosebită pentru studiile bizantine sau pentru studiile de istorie a teologiei și spiritualității creștine. Două aspecte ale patrimoniului spiritual bizantin își găsesc în Viața Sf. Vasile cel Nou o ilustrare majoră. Din punct de vedere hagiografic, este unul dintre cele trei mari texte bizantine care ilustrează forma de spiritualitate denumită „nebunia întru Hristos“. Primul în ordine cronologică este cel al Sfîntului Simeon cel Nebun (secolul VII), al doilea este cel al Sfîntului Andrei Nebunul (datarea textului în secolul X), iar al treilea este acesta, datînd din a doua jumătate a secolului X. Din punct de vedere al studiului spiritualității bizantine, Viața Sf. Vasile cel Nou conține descrierea cea mai detaliată a judecății particulare sub forma vămilor demonice ale văzduhului. Avînd în vedere faptul că, în forma cea mai abreviată a textului (categoria 5 din clasificarea manuscriselor de către Christina Angelidi), a circulat doar fragmentul despre vămile văzduhului, înțelegem că Viața Sf. Vasile cel Nou a contribuit la cimentarea unui dosar foarte important, dar în același timp dificil al doctrinei despre viața de după moarte: starea sufletelor desprinse de trup. Mai important decît nivelul de lectură moralizator, prin care se arată că lumea de dincolo este o inversare a raporturilor din lumea aceasta (cei de pe urmă vor fi cei dintîi), Viața Sf. Vasile cel Nou introduce tema evidenței sau vizibilității lumii de dincolo în lumea aceasta, care se leagă de acel reproș al bogatului nemilostiv din iad către patriarhul Avraam: „Nu, părinte Avraam, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi“ (Lc. 16, 30). Amploarea vedeniilor despre lumea de dincolo din Viața Sf. Vasile cel Nou are în mod cert un interes și pentru interogația omului contemporan despre sensul ultim al vieții. (Petre Guran în Dilema Veche)