Sfântul Andrei Criteanul, Omilie la Schimbarea la Față a Domnului nostru Iisus Hristos

Toți cei care, prin deșertarea[1] Cuvântului, ați dat la o parte vălul nebuniei, și v-ați înălțat mintea de pe pământ, și ați fost învățați să cugetați cele de sus[2], veniți, punându-vă încrederea în mine, cel care v-am întins vouă ospățul duhovnicesc al cuvintelor și m-am suit astăzi la Cuvânt, să urcăm împreună pe muntele înalt al Schimbării la Față, dezbrăcându-ne de viața cea materialnică și întunecată, dar îmbrăcându-ne cu veșmântul țesut pe de-a-ntregul de sus[3], cu haina înfrumusețată pe toate părțile de razele virtuților duhovnicești. Căci Hristos Însuși, curatul Mistagog al tainelor, Cuvântul cel mai presus de fire al Născătorului, Cel ce pentru noi S-a pogorât de sus[4] și din iubire de oameni a sărăcit până la [a lua] trupul nostru, ar vrea să facem împreună cu El acest urcuș noi, care deja ne-am albit veșmintele, atât prin viață, cât și prin cuvânt, și ne-am întraripat cu cugetele fără de prihană ale Duhului. Și aceasta este evident din faptul că, luând cu El pe cei aleși dintre Apostoli, ca unii care erau mai apropiați Lui prin familiaritatea cu El, i-a urcat pe muntele cel înalt[5]. Ce să facă și ce să învețe? Ca să arate slava supraluminoasă a dumnezeirii Sale și strălucirea la care – cu puțin mai înainte mai tainic, iar acum mai la vedere –, prin Schimbarea Lui la Față, a schimbat firea care auzise: Pământ ești, și în pământ vei merge[6]. Aceasta, deci, prăznuim astăzi, îndumnezeirea firii noastre, schimbarea ei spre mai bine, ieșirea și suișul celor ce sunt după fire la cele ce sunt mai presus de fire. Cum și de unde a venit la noi un așa de mare har mai presus de fire? De la dumnezeirea care biruiește prin Cuvânt firea omenească și care întrece cu asupra de măsură și fără de asemănare orice minte și orice cuvânt. Și dumnezeirea este cea care în mod propriu face – prin predarea neînșelată și mai presus de orice demonstrație a tainei – ca ceea ce este uns[7] să fie și să se numească ceea ce este Cel ce unge. Căci numai [dumnezeirea] se poate păstra nemișcată, prin taina distincției neclintite datorită unirii celei fără de amestecare, prin care [distincție] ceea ce este mai bun biruiește [ceea ce este inferior][8]. Sau, ca să ne exprimăm mai propriu, negrăita îndumnezeire dă această foarte adevărată dovadă a ei: unirea și identitatea ipostatică a celor ce se unesc, care știm că derivă în chip mai presus de fire prin această taină înaltă a contopirii, desigur, atât cât ne este nouă cu putință, mă refer la unirea neamestecată și asumarea firii noastre aici, jos, pentru noi, adică, cea de-a doua naștere, cea fără de tată, din Fecioara Maică. Pentru aceea, potrivit tainicei învățături și inițieri nemincinoase a teologilor, marele dar al desăvârșitei îndumnezeiri[9] iese către noi ca dintr-un izvor veșnic și ca un har dăruit nouă fără de sfârșit.

De aceasta se minunează îngerii. Pe aceasta o slavoslovesc Arhanghelii. Cu aceasta desfătându-se nematerialnic întreaga orânduire înțelegătoare a minților celor supralumești, o pune ca dovadă preaclară și nemincinoasă a iubirii de oameni a Cuvântului față de noi. Al cărei ocean, nesfârșit și nemărginit, neputând să-l cuprindă prin contemplare — mă refer la necuprinderea dumnezeirii— îl face pricină și început al unei contemplări tot mai mari și al unui suiș duhovnicesc fără sfârșit. Pe acest ocean vrem și noi să-l lăudăm acum, dar nu putem să o facem pe cât este el vrednic. Și cum am putea, oare? Când și îngerilor le este neajunsă deplina laudă – ei care sunt văzători ai Luminii celei dintâi și neîncetat dănțuiesc împrejurul acestei dumnezeiri, Împărăteasă a tuturor. Și nu putem aduce laude cum se cuvine nu doar fiindcă suntem legați cu legăturile pământului[10], așa cum spune Ieremia, cu care este unit acest întuneric al trupului nostru împovărat, smerit și pe jos târâtor, din pricina căruia adeseori nu ni se îngăduie să primim nici măcar o închipuire vagă a fericitelor vederi inteligibile, cât timp avem mintea ținută de atașamentul față de cele văzute și de aceea ne vine atât de greu să dorim sfârșitul care este atât de vrednic de a fi dorit. Însă tocmai fiindcă și lui Dumnezeu Îi este drag tot ceea ce se face după putere, chiar dacă în mod necesar rămânem cu totul mai prejos de vrednicia tainei, pentru că este cu totul inexprimabilă și inaccesibilă vederii, nu ar trebui să ne temem de această întreprindere. Nici nu trebuie să ne lenevim a cinsti după putere, prin cuvânt, ceea ce este mai presus de cuvinte. Acest lucru nu este binecuvântat, nici cuvios. Fiindcă tocmai acesta este și scopul cuvântului: să arate că obiectul laudei noastre este mai presus de cuvânt. Astfel încât, cuvântul, odată ce și-a dovedit neputința în comparație cu obiectul cinstirii lui, și-a împlinit deja scopul. Și biruit fiind, trebuie să fie încununat cu dreptate, ca unul care a excelat în lupta cea după Lege[11], prin cele în care a fost biruitor.

Mai mult în volumul Sfântul Andrei Criteanul, Scrieri II. Omilii la sărbători, col. Viața în Hristos, Seria de autor „Sfântul Andrei Criteanul”, trad. monahia Parascheva Enache, ed. pr. Dragoș Bahrim, Ed. Doxologia, Iași, 2024.

[1] Cf. Filip. 2, 7.

[2] Col. 3, 2.

[3] Cf. In 20, 23.

[4] Cf. In 3, 13.

[5] Cf. Mt. 17, 1.

[6] Fc. 3, 19.

[7] Aici „ceea ce este uns” se referă la firea omenească ce a fost unsă de dumnezeirea Cuvântului fiind astfel, prin această ungere, îndumnezeită. Ea devine ceea ce este Cel ce unge, adică devine dumnezeu. Devine și se numește astfel. 

[8] În acest fragment este vorba de „unirile distinctive și de distincțiile unitive” ale Sfântului Dionisie Areopagitul. Firea omenească, deși unită cu dumnezeirea, rămâne distinctă de aceasta în virtutea unirii fără de amestecare a firilor. Iar dumnezeirea, în unirea ei cu firea umană, rămâne nemișcată, neclintită, fără să-și piardă însușirea dumnezeiască de a fi imobilă, și totodată distinctă de firea omenească. În virtutea unirii neamestecate a firilor, prin taina distincției neclintite, cele două firi, deși unite, rămân distincte, rămân ceea ce sunt în sine, fără amestecare, iar dumnezeirea, deși se mișcă spre toate prin faptul că le aduce pe toate la existență, le menține și le proniază pe toate, în același timp rămâne neclintită și nemișcată în Sine. A se vedea Sf. Dionisie Areopagitul, De divinis nominibus, IX, 8-9, ed. B.R. Suchla, PTS 33, pp. 212-213 [Despre numirile dumnezeiești, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Paideia, București, 2020, pp. 306-307].

[9] Cf. Sf. Dionisie Areopagitul, De divinis nominibus, IX, 9, PTS 33, p. 213.

[10] Plâng. Ier. 3, 34.

[11] Cf. II Tim. 2, 5