Această carte este rodul unei reelaborări complete a celei de-a treia părți a tezei de abilitare pentru conducerea doctoratelor (Habilitation à diriger des recherches), susținută în iunie 2005 la Universitatea Paris-IV Sorbona în faţa unui juriu compus din profesorii Jean-Luc Marion (Univ. Paris-Sorbonne, directorul tezei), Ruedi Imbach (Univ. Paris-Sorbonne), Joël Biard (Univ. din Tours) şi Philippe Hoffmann (E.P.H.E., Paris) şi din directorii de cercetare Barbara Cassin (C.N.R.S., Paris-Sorbonne) şi Françoise FrontisiDucroux (Collège de France, Paris). 

Pentru Părinţii Capadocieni, eikôn exprimă posibilitatea, împărtăşită deopotrivă de Dumnezeu, de fiecare om şi de orice lucru creat, de a avea o imagine proprie. Nu o copie sau o reprezentare, ci o imagine proprie, corespunzând identităţii proprii, desăvârşite în cazul lui Dumnezeu, sau în aşteptarea desăvârşirii în cazul creaturii. Această imagine proprie întreţine o relaţie vie cu privirea care îi descoperă existenţa atunci când se descoperă totodată pe sine, ca şi cum imaginea privită s-ar oglindi în realitatea intimă a privitorului însuşi, în sufletul şi în cugetul său.

Dumnezeu vorbeşte în chip vizibil, spune Vasile cel Mare. Vizibilul este deci locul unei reciprocităţi între prezenţa fiinţei şi semnificaţia a ceea ce se arată. Dar revelaţia nu poate avea loc decât în condiţia limbajului, singurul care intermediază păstrând totodată intact absolutul transcendenţei. Deşi îl citează pe Vasile cel Mare, teologii bizantini abolesc condiţia lingvistică primară a imaginii iconice. Icoana devine locul de expunere a lui Dumnezeu sub chipul omului. De atunci, icoana intrigă tot atât pe cât atrage. Deşi vizibilă, ea semnifică prezenţa nevăzutului şi un orizont în aşteptare.