În prezentul studiu autorul cercetează problema relaţiei dintre harul lui Dumnezeu şi libertatea omului în lumina unei tradiţii patristice unitare. Tradiţia patristică a secolului al XIV-lea este unitară în privinţa acestei probleme concrete la care limităm cercetarea noastră, deoarece există unitate a abordării teologice în pofida diferenţelor de terminologie teologică utilizată de către isihaşti şi de Cabasila. Prin urmare, având în vedere că învăţătura dogmatică a Părinţilor secolului al XIV-lea referitoare la relaţia dintre harul lui Dumnezeu şi libertatea omului nu a fost examinată în profunzime până astăzi, autorul îşi asumă tentativa de a cerceta această învăţătură, urmărind a scoate în evidenţă importanţa soteriologică a harului dumnezeiesc în conexiune cu libertatea omului. Tratarea temei acestui studiu se face în trei capitole. În primul capitol se vorbeşte despre harul dumnezeiesc şi libertatea omului fiecare în parte, şi în continuare se cercetează relaţia ce se poate dezvolta între ele. În capitolul al doilea este examinată înrobirea omului şi eliberarea lui ontologică, precum şi caracterul eliberării harismatice ce este dăruită în cadrul Bisericii. În sfârşit, în capitolul al treilea este prezentată participarea omului eliberat la harul lui Dumnezeu şi sunt abordate consecinţele acestei participări pentru îndumnezeirea omului.