Alteritatea kerygmei creștine s-a menținut întotdeauna în tensiune cu limbajul filosofic, făcînd din această ambivalență un principiu creator al teologiei.
„Nimic nu este mai incredibil decît un răspuns la o întrebare nerostită“, spunea Reinhold Niebuhr, oferind o formulă ce avea să fie citată pentru a ilustra situația credinței creștine într-o lume care nu era pregătită să o recepteze religios sau cultural. Pentru imensa majoritate a locuitorilor Imperiului Roman, în care a apărut și s-a răspîndit creștinismul, mesianismul din textele profetice era departe de a fi un reper. Și atunci cum putea fi înțeles Hristos? Iată de ce, așa cum scria istoricul culturii creștine Jaroslav Pelikan (1923-2006), „una dintre cele mai remarcabile convergențe lingvistice din întreaga istorie (…) rămîne aceea că Noul Testament s-a întîmplat să fie scris în greacă – nu în ebraica lui Moise și a profeților, nici în aramaica lui Iisus și a ucenicilor Săi, nici chiar în latina Imperiului Roman, ci în greaca lui Socrate și Platon“. Din seria marilor cărți despre această temă, care nu a încetat să‑i fascineze pe istorici și pe teologi, Editura Doxologia, cu impecabil gust în selecția titlurilor, ne oferă, în colecția „Historia christiana“, traducerea lucrării lui Jaroslav Pelikan, Creștinismul și cultura clasică. Metamorfoza teologiei naturale la întîlnirea creștinismului cu elenismul (versiunea îi aparține lui Sergiu-Adrian Adam, ediția fiind îngrijită de Ovidiu Sferlea).
Autorul, istoric faimos al tradiției creștine, cunoscut publicului românesc prin mai multe traduceri din opera sa, propunea, în aceste Gifford Lectures ținute în 1992-1993, o incursiune în gîndirea celor care au avut pentru creștinismul răsăritean un rol comparabil cu cel al lui Augustin în Occident: capadocienii Vasile al Cezareei, Grigorie din Nazianz, Grigorie al Nyssei și Macrina, sora lui Vasile și a lui Grigorie al Nyssei. Felul în care acești intelectuali dintr-o provincie a Răsăritului au ales să se raporteze la paideia clasică, în tensiunea existentă de la începuturile apologeticii între învățătura mîntuitoare despre har și elenism, a conturat pentru secole paradigma culturii creștine. Invitați de împăratul Iulian (361-363), ardent, dar efemer restaurator al elenismului religios, de a fi ori de partea lui Homer și a zeilor, ori de partea Evangheliilor, creștinii au ales, surprinzător, să nu renunțe la Homer, deși îi criticau miturile. I-au adoptat însă limba, formulele, ritmurile, astfel încît au devenit membri egali ai aceleiași culturi (împreună cu cei care nu le împărtășeau credința), iar de pe altă parte și-au formulat propria învățătură la școala expresivității clasice. Nu întîmplător atitudinea lor culturală selectivă a fost comparată de un istoric de artă ca Thomas F. Mathews cu felul în care scenariul urban al Constantinopolului fusese populat de statui celebre, aduse din toate colțurile imperiului: extrase din contextele lor de origine, de multe ori sacre, ele deveneau mai degrabă opere de artă, așa cum literatura homerică era citită și folosită de creștinii cultivați ca artă și nu ca materie teologică.
- citește mai departe pe site-ul revistei Dilema veche
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor.
