Testamentul tipiconal al Sfântului Neofit, cel mai important din punct de vedere istoric printre scrierile lui editate, este foarte cunoscut nu numai cercetătorilor din Cipru și bizantinologilor, ci și unui public mai larg, în urma reeditărilor succesive (ediția Arhim. Ciprian, a lui Warren, a lui Hatziioanis, și două ale lui Tsiknopoulos). Este vorba despre un model obișnuit de testament tipiconal, care, prin cele douăzeci de canoane ascetice adunate, ține loc de tipic ctitoricesc, cum arată deja și cele două cuvinte ale titlului de bază al operei. Prin acest mic text (numit în continuare Testamentul), Neofit întemeietorul Peșterii, urmând cunoscuta tradiție a ctitorilor mănăstirilor bizantine, care au alcătuit regulamente de funcționare ale ctitoriilor lor analoge sau mai cuprinzătoare și mai oficiale (Tipicoane, Reguli, Canoane), a statornicit regulile ascetice pe care, după moartea lui, locuitorii Peșterii trebuiau să le urmeze în organizarea mănăstirii și în viețuirea de zi cu zi. Rânduielile canonice ale Testamentului, articulate în douăzeci și patru de capitole, sunt încadrate de o autobiografie extinsă a autorului și de istoricul întemeierii treptate a mănăstirii lui, două elemente care constituie astăzi conținutul cel mai prețios al operei.

Cealaltă lucrare a Sfântului Neofit publicată în acest volum, cunoscută din propria menţiune din partea a doua a Testamentului tipiconal, unde este amintită cu titlul Cartea catehezelor, se găsește în cea mai completă formă a textului într-un singur manuscris, aflat astăzi în Biblioteca Naţională a Fran­ţei, Paris. suppl. gr. 1317 (ff. 1-212ᵛ). S-a crezut multă vreme că ar mai exista o copie a manuscrisului de la Paris, care ar fi fost păstrată în Constantinopol, la Metocul Sfântului Mormânt, dar cercetările efectuate au arătat că nu există o altă copie în afară de aceasta. Această carte face parte din moștenirea intelectuală directă pe care Neofit a lăsat-o ucenicilor săi, alături de cea spirituală. Comunitatea peșterii avea obligația de a citi în fiecare an acest set de cateheze, care erau folosite pe post de Kiriacodromion.

Culegerea este în primul rând un îndrumar, instrument în învăţătura pastorală, care să-l facă pe egumen capabil să păstorească mântuitor turmele lui cele înțelegătoare”) şi să găsească căile prin care, conducător şi model fiind, „cel ce prin alegerea dumnezeiască s-a învrednicit să conducă”, să-i înveţe pe monahii mănăstirii sale „cu cuvintele de Dumnezeu insuflate” ale fratelui său mai vârstnic, încercatul monah. Nu se adresează însă numai egumenului, ci, prin egumen, şi monahilor, care, „văzând faptele conducătorului aşa cum vede pictorul unei icoane arhetipul persoanei în imaginea pe care o zugrăveşte”, „să-l imite pe acesta, în toate, cu sârguinţă”. Conform însemnării din titlu, opera se adresează, aşadar, şi „aceluiaşi, frate, monahul Ioan”, dar „şi monahilor aflaţi sub ascultarea acestuia”.

Scopul scrierii operei este dezvăluit de autor în epistola care încheie, în chip de concluzie, Cartea catehezelor. Toate tind către slujirea neobosită a predaniei, căci strădania egumenului este şi trebuie să fie aceeaşi cu cea a Bunului Păstor Hristos, care poartă de grijă să nu se piardă nici măcar o oaie din turma Sa. De aceea nu trebuie niciodată neglijată forţa cuvintelor catehetice: „Căci şi dacă nu rodesc toate, şi dacă nu rodesc decât puţine din cele multe, măcar de unul de te vei folosi, şi aceasta este mult”.