Singurul izvor în stare să ne informeze asupra persoanei lui Calist, asupra calităţilor şi operei sale, este alcătuit din două documente patriarhale, un Σιγίλλιον şi un Ἔνταλμα (F. Miklosich/I. Müller, Acta Patriarchatus Constantinopolitani I, Viena, 1860, pp. 569-572, 552). Primul dintre aceste două documente are data publicării. A fost publicat în mai 1371 de către patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos (nov. 1353-nov. 1354 şi oct. 1364-sf. lui 1376). Al doilea document nu este datat; totuşi, după conţinut (nu este vorba aici despre mănăstirea întemeiată de Calist şi care a fost stavropighie patriarhală, şi nici despre acelaşi Calist care a fost întemeietorul şi egumenul aceleiaşi mănăstiri) putem presupune că acest din urmă document este anterior Sigillion-ului şi a fost publicat când Calist împreună cu alţi câţiva călugări se nevoiau în așezarea sa sihăstrească, înainte ca aceasta să fie recunoscută oficial ca mănăstire. Pe de altă parte, preţuirea faţă de persoana lui Calist exprimată în cele două documente, ne îngăduie să presupunem că şi al doilea document a fost publicat de acelaşi patriarh, Filotei Kokkinos; dacă acest lucru este adevărat, putem conchide că acest ultim document a fost editat între 1364 și 1371 – şi aceasta, dacă totuși a fost scris în a doua perioadă a patriarhatului lui Filotei şi înaintea documentului datat şi publicat în 1371.

Potrivit primului document, Calist Angelicoudes, călugăr încă înainte de mai 1371, dată la care Sigillion-ul a fost publicat, se nevoia în asceză, aproape de Melenic, în Macedonia într-o așezare sihăstrească (cathisma), loc în care a întemeiat şi o biserică. Se pare că pe măsură ce timpul trecea, un număr important de bărbaţi s-au adunat aici şi au dorit să devină călugări, trăind sub îndrumarea duhovnicească a lui Calist. Acest lucru îl obligă pe acesta să se adreseze patriarhului de Constantinopol, Filotei, pentru a-i cere să-i recunoască schitul şi instituirea lui oficială ca mănăstire de călugări, şi chiar recunoaşterea lui ca stavropighie patriarhală, adică drept mănăstire autonomă care să nu fie supusă episcopului local, dar care să depindă direct de patriarhul ecumenic.

Într-un mod sau altul, în 1371, sihăstria lui Calist devine mănăstire patriarhală (stavropighie), ”potrivit voinţei sale și la cererea sa”, spune documentul. Această mănăstire nu este supusă autorităţii mitropolitului de Melenic, deşi se află pe teritoriul unde acesta are jurisdicţie; ea este direct dependentă de patriarhul de Constantinopol, care trebuia pomenit la Sfintele slujbe, de vreme ce era considerat episcop al mănăstirii. Se pare că în interiorul acestei mănăstiri sau foarte aproape de ea, exista o veche capelă cu hramul Sfântul Nicolae. Aceasta exista înainte de venirea lui Calist. Doar în această capelă (paraclis) din afara mănăstirii era pomenit numele mitropolitului de Melenic; acest drept i s-a dat mitropolitului prin Sigillion-ul patriarhal deoarece, cum tocmai am semnalat, construcţia se afla în interiorul teritoriului său jurisdicţional. În rest, în ceea ce priveşte pastoraţia călugărilor şi administrarea mănăstirii, acestea îi aparţineau lui Calist, iar documentul exclude orice altă intervenţie din exterior.

Ca urmare a cererii lui Calist, aşa-zisul Sigillion conţinea, în a doua sa parte, lista cu pământurile care aparţineau mănăstirii. Documentul exclude orice încercare de expropriere a acestor terenuri, confirmă apartenenţa lor la mănăstire,ca şi exploatarea lor de către aceasta şi excude orice intervenţie exterioară, care ar veni fie de la autorităţile bisericeşti, fie de la autorităţile politice; documentul prevede, în sfârşit, administrarea liberă şi fără vreo îngrădire de către Calist a averii pe care mănăstirea ar putea să o dobândească în viitor şi care era destinată supravieţuirii şi dezvoltării mănăstirii.

Al doilea document ne prezintă o problemă gravă care exista în mănăstirea lui Calist. Pentru motive pe care documentul nu le menţionează, unii călugări care trăiau sub ascultarea lui Calist şi care fuseseră tunşi în monahism de către Calist, se mărturiseau unui alt duhovnic care trăia, probabil, în afara mănăstirii. Este clar că acest fapt crea serioase probleme în raporturile dintre călugării amintiți şi Calist, şi tulburau armonia necesară comunităţii, deoarece o parte dintre călugări îl considera pe Calist duhovnicul lor, în timp ce o altă parte avea ca duhovnic o altă persoană străină mănăstirii. De aceea Calist s-a adresat patriarhului de Constantinopol, cerându-i intervenția pentru a rezolva această neregulă; drept urmare, a fost publicată Entalma. Este vorba de un document care recunoaşte oficial paternitatea duhovnicească şi dreptul lui Calist în ceea ce priveşte mărturisirea călugărilor şi, la modul general, îndrumarea lor duhovnicească.

Am subliniat şi în altă parte că acest document ne dă informaţii foarte preţioase despre autorul pe care îl studiem; şi aceasta în ciuda unei anumite imprecizii care îl caracterizează. Astfel ştim că părintele Calist era ieromonah şi nu un simplu călugăr, cum ni-l prezintă Sigilion-ul. Totuşi documentul nu foloseşte un termen exact. Cu toate acestea, este clar, atât din titlu cât şi din conţinut, că părintele Calist, deoarece era preot, avea posibilitatea şi dreptul de a primi mărturisirea călugărilor săi şi de a acorda iertarea păcatelor.

O altă informaţie, tot foarte importantă, este cea privind viaţa curată şi duhovnicească a lui Calist. Într-adevăr el este numit „bărbat duhovnicesc, virtuos şi isihast”. Această caracterizare, ca şi garanţia patriarhului în acelaşi document, în ceea ce priveşte exercitarea funcţiei încredinţate lui, şi anume îndrumarea duhovnicească a comunităţii, afluenţa a numeroşi călugări – şi acest lucru îl mărturiseşte primul document – toate acestea ne conduc la concluzia că reputaţia lui Calist, ca isihast şi bărbat de o mare virtute s-a răspândit în vremea sa, şi aceasta nu numai în ţinutul Melenic, ci până la Constantinopol.

(extras din studiul introductiv al IPS Simeon Koutsas)