Trei tratate isihaste
Descriere
De aici, din noi adică, este dragostea curată de Dumnezeu, când ne atinge strălucirea dumnezeieștii iluminări. Căci ce este mai vrednic de iubire, spun părinții, decât dumnezeiasca frumusețe, a cărei închipuire sufletul o pătimește în Duh în tainița conștiinței? Când sufletul se desparte cu toată râvna de toate în afară de Dumnezeu, atunci nu mai aleargă după nimic altceva decât după Dumnezeu și numai de El se lipește și numai întru El își află bucuria, pacea și îndelunga răbdare, încât sporește din belșug în credință și bunătate, rănit fiind numai de frumusețea aceea negrăită, nestricăcioasă și nevăzută. Și, pătimind acestea, [sufletul] se unește cu Dumnezeu, fiind sub stăpânirea dumnezeieștii iubiri celei mai presus de minte, și, aprins de focul dragostei dumnezeiești, se uimește de dumnezeiasca strălucire și se desfată foarte de frumusețe și se bucură mai presus de fire de mireasma lui Dumnezeu dată de Duhul Sfânt, aruncându-l într-un extaz negrăit. [Cuvântul al XXIII-lea]
Calist Angelicoudes este unul dintre scriitorii isihaști prolifici ai secolului al XIV-lea, cu o operă impresionantă, dar foarte puțin cunoscută. A întemeiat o mănăstire în Macedonia de Nord, la Melenic, de unde i s-a tras și supranumele de Melenichiotul, mănăstire ridicată la rangul de stavropighie, în 1370, la cererea sa, de către Patriarhul isihast Filotei Kokkinos. Calist este cunoscut ca autor al unei colecții de treizeci de Cuvinte și tratate isihaste păstrate integral doar în manuscrisul Vaticanus gr. 736 și, parțial, în alți codici, din care s-a asimilat în Filocalie doar Cuvântul al XXII-lea cu titlul Mângâierea isihastă, dar și ca autor al unui tratat Împotriva lui Toma d Aquino.
Volumul de față aduce la lumină, pentru prima dată în limba română, trei din cele treizeci de tratate, despre lucrarea Duhului Sfânt, editate și publicate de către Înaltpreasfințitul Simeon Koutsas, Mitropolit de Nea Smyrni, împreună cu un consistent studiu introductiv, de asemenea tradus în volumul de față. Studiul reliefează adevărata valoare a operei unui autor pe cât de dificil, pe atât de minunat și lansează ipoteza, confirmată de cercetările ulterioare ale lui Antonio Rigo, că Angelicoudes este, de asemenea, autorul real și al Capetelor din Filocalie puse sub numele lui Calist Patriarhul și Calist Catafyghiotul.
Semnalări
„Cele trei Tratate isihaste pe care prezenta carte le face cunoscute cititorului român pentru prima dată sunt centrate pe descrierea acestei experiențe spirituale lăuntrice, de comuniune personală cu și în Duhul Sfânt prin harismele și energiile Duhului ca și lucrări personale ce se comunică credinciosului ascet ce se liniștește lăuntric și se roagă.
În tratatul „Despre împărtășirea Duhului Sfânt...” Sf. Calist explică prin distincția dintre ființa Duhului Sfânt și lucrările, energiile sau harismele ce le împărtășește El credincioșilor fenomenologia spirituală în care ascetul își desăvârșește puterile și înclinațiile naturale ale firii în sinergie cu aceste energii ale Duhului ce izvorăsc din adâncul inimii ca suflare înnoitoare a vieții actualizată în mod obiectiv de ascet prin rugăciunea din adâncul inimii sau „cu suspine negrăite” a Duhului Însuși. Astfel, Sf. Calist unește printr-un florilegiu de citate biblice și patristice planul dogmatic cu cel concret duhovnicesc, în exprimarea clară a isihasmului și a experienței spirituale pe care el o presupune. Tema este dezvoltată, de asemenea, în Cuvântul al V-lea – tratatul „Despre Duhul Sfânt și despre cum lucrează în cei credincioși” unde Sf. Calist detaliază tema inhabitării sau sălășluirii Duhului Sfânt în sufletul ascetului și transformarea acestuia în „casă”, „templu” al Duhului Sfânt, cu multitudinea de reflecții antropologice, arethologice și haritologice ce o presupune această descriere.
În Cuvântul al XVI-lea, „Despre războiul cel înțelegător și despre sfânta isihie care-i urmează”, Sf. Calist privește practica isihasmului ca și război rațional sau înțelegător, scopul liniștirii presupus de isihasm fiind, de fapt, modalitatea prin care sufletul se depărtează de realitățile sensibile, ajungând la simțirea unificată inteligibilă a realităților spirituale și la contemplarea descoperirilor inteligibile și dumnezeiești, a rațiunilor tainice ale creației și ale dumnezeirii care îi oferă ascetului armele adevărate ale luminii cu care poate să-l înfrângă cu adevărat pe diavol în lupta ascetică. Dacă ar fi să ne referim la Metoda isihastă pusă sub numele Sfântului Simeon Noul Teolog, acest tratat despre războiul duhovnicesc explică pe larg cum rugăciunea cea înțelegătoare, cea de-a treia descrisă în această metodă, iluminează sufletul şi îl transformă din orb şi bâjbâietor în luptă în iluminat și clarvăzător strateg ce luptă și vede clar asupririle și cursele vrăjmașului diavol.
Traducerea acestor trei tratate isihaste, pe lângă noutatea informației ce o oferă cititorului interesat, introduce, așa cum deja am mai subliniat, într-o fenomenologie spirituală lăuntrică și subtilă, traducerea termenului „energeia” efectiv cu energia iar nu cu „lucrarea”, așa cum este tradus de obicei în Filocalia Română, trimițând direct la această fenomenologie lăuntrică din inima simțitoare spirituală a ascetului.”
Protos. Vasile Bîrzu, din recenzia cărții publicată în Revista Teologică (Sibiu), 2 / 2013.
Autor
Sfântul Calist Angelicoudes:
Singurul izvor în stare să ne informeze asupra persoanei lui Calist, asupra calităţilor şi operei sale, este alcătuit din două documente patriarhale, un Σιγίλλιον şi un Ἔνταλμα (F. Miklosich/I. Müller, Acta Patriarchatus Constantinopolitani I, Viena, 1860, pp. 569-572, 552). Primul dintre aceste două documente are data publicării. A fost publicat în mai 1371 de către patriarhul ecumenic Filotei Kokkinos (nov. 1353-nov. 1354 şi oct. 1364-sf. lui 1376). Al doilea document nu este datat; totuşi, după conţinut (nu este vorba aici despre mănăstirea întemeiată de Calist şi care a fost stavropighie patriarhală, şi nici despre acelaşi Calist care a fost întemeietorul şi egumenul aceleiaşi mănăstiri) putem presupune că acest din urmă document este anterior Sigillion-ului şi a fost publicat când Calist împreună cu alţi câţiva călugări se nevoiau în așezarea sa sihăstrească, înainte ca aceasta să fie recunoscută oficial ca mănăstire. Pe de altă parte, preţuirea faţă de persoana lui Calist exprimată în cele două documente, ne îngăduie să presupunem că şi al doilea document a fost publicat de acelaşi patriarh, Filotei Kokkinos; dacă acest lucru este adevărat, putem conchide că acest ultim document a fost editat între 1364 și 1371 – şi aceasta, dacă totuși a fost scris în a doua perioadă a patriarhatului lui Filotei şi înaintea documentului datat şi publicat în 1371.
Potrivit primului document, Calist Angelicoudes, călugăr încă înainte de mai 1371, dată la care Sigillion-ul a fost publicat, se nevoia în asceză, aproape de Melenic, în Macedonia într-o așezare sihăstrească (cathisma), loc în care a întemeiat şi o biserică. Se pare că pe măsură ce timpul trecea, un număr important de bărbaţi s-au adunat aici şi au dorit să devină călugări, trăind sub îndrumarea duhovnicească a lui Calist. Acest lucru îl obligă pe acesta să se adreseze patriarhului de Constantinopol, Filotei, pentru a-i cere să-i recunoască schitul şi instituirea lui oficială ca mănăstire de călugări, şi chiar recunoaşterea lui ca stavropighie patriarhală, adică drept mănăstire autonomă care să nu fie supusă episcopului local, dar care să depindă direct de patriarhul ecumenic.
Într-un mod sau altul, în 1371, sihăstria lui Calist devine mănăstire patriarhală (stavropighie), ”potrivit voinţei sale și la cererea sa”, spune documentul. Această mănăstire nu este supusă autorităţii mitropolitului de Melenic, deşi se află pe teritoriul unde acesta are jurisdicţie; ea este direct dependentă de patriarhul de Constantinopol, care trebuia pomenit la Sfintele slujbe, de vreme ce era considerat episcop al mănăstirii. Se pare că în interiorul acestei mănăstiri sau foarte aproape de ea, exista o veche capelă cu hramul Sfântul Nicolae. Aceasta exista înainte de venirea lui Calist. Doar în această capelă (paraclis) din afara mănăstirii era pomenit numele mitropolitului de Melenic; acest drept i s-a dat mitropolitului prin Sigillion-ul patriarhal deoarece, cum tocmai am semnalat, construcţia se afla în interiorul teritoriului său jurisdicţional. În rest, în ceea ce priveşte pastoraţia călugărilor şi administrarea mănăstirii, acestea îi aparţineau lui Calist, iar documentul exclude orice altă intervenţie din exterior.
Ca urmare a cererii lui Calist, aşa-zisul Sigillion conţinea, în a doua sa parte, lista cu pământurile care aparţineau mănăstirii. Documentul exclude orice încercare de expropriere a acestor terenuri, confirmă apartenenţa lor la mănăstire,ca şi exploatarea lor de către aceasta şi excude orice intervenţie exterioară, care ar veni fie de la autorităţile bisericeşti, fie de la autorităţile politice; documentul prevede, în sfârşit, administrarea liberă şi fără vreo îngrădire de către Calist a averii pe care mănăstirea ar putea să o dobândească în viitor şi care era destinată supravieţuirii şi dezvoltării mănăstirii.
Al doilea document ne prezintă o problemă gravă care exista în mănăstirea lui Calist. Pentru motive pe care documentul nu le menţionează, unii călugări care trăiau sub ascultarea lui Calist şi care fuseseră tunşi în monahism de către Calist, se mărturiseau unui alt duhovnic care trăia, probabil, în afara mănăstirii. Este clar că acest fapt crea serioase probleme în raporturile dintre călugării amintiți şi Calist, şi tulburau armonia necesară comunităţii, deoarece o parte dintre călugări îl considera pe Calist duhovnicul lor, în timp ce o altă parte avea ca duhovnic o altă persoană străină mănăstirii. De aceea Calist s-a adresat patriarhului de Constantinopol, cerându-i intervenția pentru a rezolva această neregulă; drept urmare, a fost publicată Entalma. Este vorba de un document care recunoaşte oficial paternitatea duhovnicească şi dreptul lui Calist în ceea ce priveşte mărturisirea călugărilor şi, la modul general, îndrumarea lor duhovnicească.
Am subliniat şi în altă parte că acest document ne dă informaţii foarte preţioase despre autorul pe care îl studiem; şi aceasta în ciuda unei anumite imprecizii care îl caracterizează. Astfel ştim că părintele Calist era ieromonah şi nu un simplu călugăr, cum ni-l prezintă Sigilion-ul. Totuşi documentul nu foloseşte un termen exact. Cu toate acestea, este clar, atât din titlu cât şi din conţinut, că părintele Calist, deoarece era preot, avea posibilitatea şi dreptul de a primi mărturisirea călugărilor săi şi de a acorda iertarea păcatelor.
O altă informaţie, tot foarte importantă, este cea privind viaţa curată şi duhovnicească a lui Calist. Într-adevăr el este numit „bărbat duhovnicesc, virtuos şi isihast”. Această caracterizare, ca şi garanţia patriarhului în acelaşi document, în ceea ce priveşte exercitarea funcţiei încredinţate lui, şi anume îndrumarea duhovnicească a comunităţii, afluenţa a numeroşi călugări – şi acest lucru îl mărturiseşte primul document – toate acestea ne conduc la concluzia că reputaţia lui Calist, ca isihast şi bărbat de o mare virtute s-a răspândit în vremea sa, şi aceasta nu numai în ţinutul Melenic, ci până la Constantinopol.
(extras din studiul introductiv al IPS Simeon Koutsas)
Contribuții
Laura Enache (traducere din greaca bizantină)
IPS Simeon Koutsas, Mitropolit de Nea Smyrni (studiu introductiv)
Carmen-Maria Bolocan (traducerea din lb. franceză a studiului introductiv)
Pr. Dragoș Bahrim (ediție îngrijită și bibliografie)
